Recitind scrisoarea adresată ţie, da, ţie, îmi dau seama că eu sunt vinovată, nu tu. Eu te-am făcut să crezi că asta vreau, că asta mă incită. De fapt aşa era, asta vroiam… Am lăsat pasiunea să moară, poate chiar eu am omorât-o!

Dar n-aş putea să renunţ la tine! Nu că aş fi vrut vreodată, deşi poate aşa ar fi moral. Ştii cum mi-am dat seama că trupul frumos nu mi-ar fi de ajuns? L-am scos azi la cafea. De ce? Să mă conving… de… ceva! L-am sunat, i-am dat întâlnire în Marijuana Coffee Shop. Da, da, locul unde n-ai vrut să intri tu cu mine pe motiv că “e kitschos”. Aveai dreptate, dar am ales tare bine locul. A mers cu întâlnirea… tensiunea dintre noi, tăcerea atât de sugestivă… După “Bună, ce faci” n-au mai fost decât zâmbete politicoase şi priviri plictisite pe pereţi, cu rare observaţii pertinentă legate de decor, aruncate ostentativ pentru a sparge tăcerea… Şi-a luat o bere (puteam să ghicesc!) şi eu am încercat o cafea simpatică… Şi mă jucam cu paiul uitându-mă la Bob Marley care-mi zâmbea de pe pereţi, rememorând prima noastră întâlnire…

Mă vedeam păşind timidă în Cool Cat (ai ţinut neapărat să ne vedem acolo, ziceai că mi se potriveşte), căutându-te… Şi nu trecuse nici o oră şi noi eram la al treilea sortiment de ceai, contrazicându-ne care carte e mai bună, “Procesul” sau “Castelul”… eu râzând zgomotos, tu schiţându-mi portretul pe un serveţel…

Îmi amintesc de pasiunea din ochii tăi în seara aia. Acum te vreau… strivind ţigara în scrumiera ciobită, te chem, te vreau lângă mine.

“Passion’s overrated anyway”