Încă îmi mai amintesc perfect prima mea experienţă cu anumite substanţe menite să-ţi stimuleze imaginaţia şi să dea curs liber visării (aka dexometorfane). Curiozitatea o aveam de mult, de la o vârstă fragedă (am aflat că pastilele mele de tuse pot fi folosite şi în alte scopuri pe la 14 ani…), dar curajul l-am avut pe la 16-17 ani.
Eram la şcoală. Împreună cu o prietenă foarte apropiată am decis că e o zi prea frumoasă pentru şcoală (era sfârşitul iernii, deci frig, ceaţă, genul de vreme deprimantă) aşa că am fugit bazându-ne, ca de obicei, pe bunăvoinţa – dacă nu chiar mila – doamnei doctor a liceului, sursa noastră inepuizabilă (sau cel puţin aşa părea atunci) de scutiri.
Liceul în care învăţam nu era chiar orice liceu. Era un liceu cu reguli stricte. Ştim cu toţii că regulile sunt făcute să fie incălcate… dar câteodată sunt făcute de-aşa natură încât încălcarea lor devine… o artă. Nu puteam să ieşim din liceu. Ieşirea principală era păzită de portari, a doua de directori şi ultima era încuiată. Cum portarul care era de serviciu în ziua aceea nu era foarte de gaşcă, aveam două variante: să sperăm că nu ne vor vedea directorii, riscând astfel să fim exmatriculate trei zile sau, mai rău, să ne fie sunaţi părinţii, sau să sărim pe geam, de la o distanţă de 2 metrii sau chiar mai bine. Picior rupt, pedeapsă de la părinţi…? Nu ne-a fost greu. Am decis să sărim. Eu am fost curajoasa, m-am aruncat rapid, agăţându-mă de fereastră. Ok, în afara unor zgârieturi pe mâini, totul e bine! O încurajez pe prietena mea, sare şi ea… fix pe maşina parcată alaturi. Care, da!, avea alarmă! Alarmă care a atras, evident, atât atenţia portarului – care, insist, nu era de gaşcă – cât şi a directorilor. Dar am fugit fără să ne uităm înapoi… şi am fugit, şi am fugit, până am ajuns la intrarea uneia din “grotele” pe care le frecventam atunci (grotă pentru că era o cameră slab luminată, cu pereţi negri, subterană, cu draci pictaţi pe pereţi şi cu muzica Satanei pe fundal).
După ce ne-am asigurat că nu am fost urmărite, am decis că e timpul să ne relaxăm. Cafea? Două Timişoreana să fie! Râdem, glumim, ne gândim că ziua a început tare bine şi că ar fi bine să facem ceva să şi continue aşa. În seara respectivă aveam un double-date cu nişte tipi care ne plăceau de foarte mult timp, deci ziua asta chiar părea că promite multe!
Şi aşa, deodată, mi-am amintit că tuşesc. Drept urmare, fără să stau pe gânduri, fără să pun într-o balanţă riscurile, am decis că trebuie să fac un drum până la cea mai apropiată farmacie. Şi aşa, două beri combinate cu 6 pastile – parcă – m-au convins că supradozajul chiar nu e o idee bună.
Totul a început frumos. A trecut o oră în care am vorbit şi am făcut poze (asta era pasiunea mea atunci). Dar, deodată, am simţit valul inspiraţiei cuprinzându-mă. Vedeam noi forme, luminile parcă se schimbaseră brusc, iar sticla mea devenise de-a dreptu artistică. Discuţia noastră – probabil stupidă – s-a transformat într-o discuţie filozofică – probabil chiar mai stupidă - pe teme religioase care a dus la întrebări existenţiale legate de adevărul absolut. Discuţia mi se părea că ţine de foarte mult timp, de ore, poate chiar zile. Singura mea problem era legată de ţigara prietenei mele. Eram sigură că a aprins-o la începutul discuţiei şi nu îmi explicam cum de încă nu s-a terminat! Acolo era adevărul absolut, iar ea nu era dispusă să-l împartă, negând cu neruşinare existenţa acelei ţigări dintotdeauna…!
Aş vrea să spun după cât timp, dar nu prea mai aveam noţiunea timpului. În orice caz, m-am ridicat să mă duc la baie. Şi zburam! Da! Nu simţeam podeaua, călcam pe norişori pufoşi, totul era moale, mă afundam în podea… cu greu am ajuns la baie. Nu am intrat bine, când prietena mea a intrat disperată, plângând. Nu îşi vedea pupilele. În zadar am încercat s-o conving că eu le văd. De fapt ea refuza să se uite în oglindă, spunând că ea ştie ce oglinda nu ştie şi anume că pupilele ei au dispărut. Atunci a început faza a doua: paranoia. Scurtă, dar intensă. Încet, încet, începeam să ne revenim. Acum realizam cum arătăm, prietena mea era convinsă că şi-a pierdut pupilele, iar eu mă simţeam groaznic – fizic. Poate pastilele, poate pastilele combinate cu alcoolul, poate pastilele combinate cu alcoolul luate pe stomacul gol, nu ştiu, dar ce a urmat m-a convins că nu a fost o experienţă pe care trebuie s-o repet. Nu sunt genul de persoană care sa vomite. Multe beţii crunte au fost…! Dar nici una nu s-a soldat cu vărsături şi nici nu au fost urmate de mahmureli.
Dar se pare că organismul meu nu a primit atât de bine pastilele cum a primit alcoolul. Am stat în acea cabină de baie mult timp, încercând să număr de câte ori zic “Gata, de data asta am terminat!”. M-am oprit la 8. Între timp ne-am dat seama cât e ceasul! În curând mult aşteptaţii noştri parteneri aveau să sosească. Eu îmi vomitam sufletul (alături de ficat, plămâni, stomac, pancreas, inimă, creier şi cam tot ce se mai găseşte pe-acolo) iar prietena mea încă îşi mai căuta pupilele.
Din fericire ne-am întâlnit cu un cunoscut, ceea ce ne-a făcut să ne revenim, brusc. Am amânat un pic întâlnirea, am mers şi ne-am făcut prezentabile, am băut licoarea vieţii (suc de vişine, merge de fiecare dată) şi seara a fost salvată!
Nu vă aşteptaţi la un happy ending, nu? 
(nr. 2 către VisUrat)
“Drugs are a bet with your mind.”
